Error 404

Nu, nu sunt bine.

Nu mă simt bine.

Mă doare inima, capul și singurătatea.

Mă dor încheieturile, ochii și genunchii.

Mă dor toate...

până și lacrimile care se răsfrâng pe obrajii mei, mă dor.

Știi credeam că nu-ți voi spune asta niciodată, dar... Îmi lipsești.

Știam că într-o zi îmi va fi dor, dar nu mi-am închipuit niciodată cît de mult va durea acest "îmi lipsești", sincer și recunoscut prea târziu.

Plâng, și cu toate că nu e nici prima dar nici ultima oară, acum e diferit.

Nu pot să respir.

Și nu, nu singurătatea m-a distrus.

Eu m-am distrus.

Eu și visele mele stupide care nu vor deveni niciodată realitate.

Plâng și îmi este greu.

Sunt o bolnavă care nu mai vrea să-și ia pastilele.

Vreau să mor.

Da, chiar vreau asta.

Și nu o spun, o scriu.

Scriu pentru că, probabil, n-aș avea curajul necesar să spun asta cuiva.

Vreau să mor încet, poate cu niște mici tăieturi la încheietura mâinii sau poate... cu niște pastile care nu își vor găsi locul în corpul meu.

Încă nu m-am decis, cert este că vreau să mor.

Și zi de zi această "dorință" se accentuiază.

Regrete ?

La sigur voi avea, le am și acum.

Dar cel mai dureros este faptul că eu vroiam să fiu fericită.

Vroiam să-mi râdă sufletul.

Speram să găsesc o persoană care să mă accepte așa cum sunt.

Vroiam să fiu iubită, înțeleasă și ajutată.

Am dat tot ce am avut mai bun din mine pentru ai ajuta și ai susține pe alții, am și rănit... recunosc asta și mi-am cerut scuze.

Uneori mă uitam la alții cum erau fericiți și îmi venea să plâng, mă durea fericirea lor... pentru că realizam că eu nu am avut niciodată parte de ceva așa "perfect".

Eu vroiam o carieră, o nuntă frumoasă și trei copii.

Eu îmi doaream o casă cu grădină mare... și... și un cățel care să se joace în curte.

Eu... 

realizez că nimic din toate astea nu vor fi, pentru că pur și simplu nu există un viitor.

Nu mai am speranțe.

Urăsc.

Mă urăsc pe mine.

Nu sunt mulțumită de corpul meu, de vocea mea, de scrisul meu... de nimic.

Sunt o eroare.

O eroare care încurând va fi distrusă, eliminată, uitată.

Am vrut să-ți scriu

Am vrut să-ți scriu, chiar am vrut.
Am vrut să știu cum ești și de ce nu dormeai la ora aia târzie, când până și stele dormeau.
Am vrut să îmi ofer încă o dată bucuria de a conversa cu omul complex, care m-a făcut să iubesc.
Am vrut să îți demonstrez, încă o dată, că în ciuda timpului nemilos care și-a lăsat amprenta pe mințile și inimile noastre, eu n-am încetat nici măcar o secundă să te văd ca pe o iubire absolută.
Am vrut să-ți reamintesc că poți avea încredere în mine indiferent de anotimp, an sau veac.
Am vrut să-ți scriu...
Dar ceva m-a oprit !
Ceva din mine urla, și atunci mi-am dat seama că a venit momentul să trec peste.
Peste toată harababura care cuprinde numele și amintirile noatre.
Atunci am înțeles că nu avea nici un rost să-ți tulbur liniștea cu mesajul meu, rătăcit, printre miile de notificări de la ea, sau de la altele.
Dar ce mă fac data viitoare ?
Dacă data viitoare voi vrea să te sun ?
Dacă nimeni și nimic nu mă va opri ?
Vei răspunde ?

Te-aș mai transforma în artă, dar...

Te-aș mai transforma în artă, ți-aș mai scrie poezii...
Însă care le-ar fi rostul, dacă nu le vei citi ?

Te-aș mai transforma în proză, dialoguri aș mai scrie,
Însă care le-ar fi rostul, dacă mintea ta-i pustie ?

Ți-aș mai dedica citate, melodii și idealuri.
Toate vor fi înzadar fiindcă tu te uiți pe dealuri...

Te-aș aduce prin discuții și te-aș povesti frumos...
Dar, de ce aș face asta, dacă toate-s deprisos ?

Ți-aș mai studia o vreme viața ta misterioasă...
Dar, de ce aș face asta dacă ție nu îți pasă ?

Nu, eu nu caut motive, căci deja îmi este clar,
Am făcut din tine artă și-a fost totul înzadar.

Listen !

We were supposed to be friends forever...
But tell me, please, where are you now ?
I'm unhappy today because I remember
That time, those secrets, that vow !

We were supposed to support eachother,
But now you're gone and so far away...
I loved that life, you wanted another
And I couldn'd stop you. You were supposed to stay ! 

singurătate

Era din nou singură, cu insomnia unei dureri care de cinci ani aștepta un zîmbet să-i usuce ochii, într-un final.Îl iubea încă.Abia reușea să-l mai iubească.Dragoste grea...născută și zidită în tăceri de noapte.

Niciodată împreună

Eu, apoi tu.
Mă-ndrăgostesc eu, apoi tu.
Te privesc eu, apoi tu.
Zâmbesc eu, apoi tu.
Te sărut eu, apoi tu.
Alerg eu, apoi tu.
Încerc eu, apoi tu.
Plâng eu, apoi tu.
Sângerez eu, apoi tu.
Disper eu, apoi tu.
Mă îmbolnăvesc eu, apoi tu.
Mă fac bine eu, apoi tu.
Sper eu, apoi tu.
Te dezamăgesc eu, apoi tu.
Plec eu, apoi tu.
Înnebunesc eu, apoi tu.
Mor eu, apoi tu.
Niciodată împreună.

El.

El...era frumos.
Avea cei mai frumoși ochi căprui.
Era înalt.
Mă topeau în brațele lui puternice.
Avea palme mari și muncite.
Culorea pielii lui mă ducea undeva la mijlocul verii.
Îi adoram bronzul.
Brunet, un păr mereu ciufulit dar unic.

Am pierdut ani din viață iubindu-l.
Îl iubeam încă din copilărie.
Atunci părea o joacă naivă de copii.
O apropiere timidă și un sărut nevinovat provocat de stupidul ”Adevăr și provocare”.
Provocări care se transformau în plăceri vinovate.
I-au cam plăcut buzele mele...

Mă simțeam atât de mândră când mă băga în seamă.
Sau când se juca în părul meu blond.
Uneori, îl simțeam cum se pierdea în ochii mei albaștri.
Iar eu nu i-am interzis nimic.
Naiva de mine...
Nu știam câte nopți nedormite îmi vor aduce acea ochii, cuvintele și gesturile lui.
Dar au fost și momente minunate.
Când îmi zîmbea, simțeam că-mi curgea fericirea prin vene.
Credeam că mă iubea, dar nu a fost deloc așa.
Realitatea era că el...adora să se joace.
Nu vroia să se îndrăgosteacă sub nici o fostă...în special nu de mine.
Probabil, în perioada aceea ”anturajul lui” nu m-ar fi acceptat.
Ciudat, știu.
Între timp el a avut unele relații, relații care s-au dovedit a fi "neserioase".
Pe mine...mă respecta, apela la mine când avea nevoie de ceva.
Eu nu l-am refuzat niciodată.
Efectiv nu puteam.
Îl ajutam de ori decâte ori puteam, și o făceam cu drag, sperînd că într-o zi va realiza cât de mult îl iubesc.
Acum...mi-am da seama că defapt totul se transforma treptat în obsesie.
...Da, obsesie !
Eram obsedată, sau mai bine zis posedată. Plângeam de multe ori când el nu mă băga în seamă sau când pur și simplu la serate dansa cu altele...
El nu mă mai vedea.

Și uite așa...au trecut mulți ani, frumoși dealtfel.
Eu nu am mai avut pe nimeni.
Aveam acel principiu ciudat ”Ori el, ori nimeni”.
Și mi se părea absolut normal din moment ce l-am iubit orbește, nebunește, sincer și cum mi-e greu să pot descrie.
Acum, în momentul de față...încă iubesc.
Încă îl iubesc.
Și am acceptat într-un sfârșit că între noi nu va putea fi nimic, niciodată.
M-am obișnuit cu sentimentul de ”prietenie” dintre noi.
Am fost colegi de bancă, de clasă, de școală și...atât.
E 31 mai.
Ne vom mai vedea desigur.
Doar că...mi-e frică...el uită foarte ușor o persoană.
Și eu...vreau să menținem relația de ”prietenie” dintre noi.
Nu aș suporta dacă într-o zi o să trecem unul pe lângă celălalt și nu ne vom saluta.
Nu vreau să ne comportăm ca niște străini.
Pentru că...sunt prea multe amintiri.
...În viitor sper să uit sentimentele mele față de el.
Să mă îndrăgostesc.
Să iubesc și să fiu iubită.
El ?
Lui îi doresc să fie ferict..
chiar dacă eu nu voi fi.
O să-l respect întotdeuna.
Mereu va avea un loc special acolo, undeva în inima mea.
Îi promit că o să încerc să mă descurc și să fiu măcar bine dacă nu fericită.
Chiar voi încerca.
”Adio, iubirea mea secretă, adio !”