El.

El...era frumos.
Avea cei mai frumoși ochi căprui.
Era înalt.
Mă topeau în brațele lui puternice.
Avea palme mari și muncite.
Culorea pielii lui mă ducea undeva la mijlocul verii.
Îi adoram bronzul.
Brunet, un păr mereu ciufulit dar unic.

Am pierdut ani din viață iubindu-l.
Îl iubeam încă din copilărie.
Atunci părea o joacă naivă de copii.
O apropiere timidă și un sărut nevinovat provocat de stupidul ”Adevăr și provocare”.
Provocări care se transformau în plăceri vinovate.
I-au cam plăcut buzele mele...

Mă simțeam atât de mândră când mă băga în seamă.
Sau când se juca în părul meu blond.
Uneori, îl simțeam cum se pierdea în ochii mei albaștri.
Iar eu nu i-am interzis nimic.
Naiva de mine...
Nu știam câte nopți nedormite îmi vor aduce acea ochii, cuvintele și gesturile lui.
Dar au fost și momente minunate.
Când îmi zîmbea, simțeam că-mi curgea fericirea prin vene.
Credeam că mă iubea, dar nu a fost deloc așa.
Realitatea era că el...adora să se joace.
Nu vroia să se îndrăgosteacă sub nici o fostă...în special nu de mine.
Probabil, în perioada aceea ”anturajul lui” nu m-ar fi acceptat.
Ciudat, știu.
Între timp el a avut unele relații, relații care s-au dovedit a fi "neserioase".
Pe mine...mă respecta, apela la mine când avea nevoie de ceva.
Eu nu l-am refuzat niciodată.
Efectiv nu puteam.
Îl ajutam de ori decâte ori puteam, și o făceam cu drag, sperînd că într-o zi va realiza cât de mult îl iubesc.
Acum...mi-am da seama că defapt totul se transforma treptat în obsesie.
...Da, obsesie !
Eram obsedată, sau mai bine zis posedată. Plângeam de multe ori când el nu mă băga în seamă sau când pur și simplu la serate dansa cu altele...
El nu mă mai vedea.

Și uite așa...au trecut mulți ani, frumoși dealtfel.
Eu nu am mai avut pe nimeni.
Aveam acel principiu ciudat ”Ori el, ori nimeni”.
Și mi se părea absolut normal din moment ce l-am iubit orbește, nebunește, sincer și cum mi-e greu să pot descrie.
Acum, în momentul de față...încă iubesc.
Încă îl iubesc.
Și am acceptat într-un sfârșit că între noi nu va putea fi nimic, niciodată.
M-am obișnuit cu sentimentul de ”prietenie” dintre noi.
Am fost colegi de bancă, de clasă, de școală și...atât.
E 31 mai.
Ne vom mai vedea desigur.
Doar că...mi-e frică...el uită foarte ușor o persoană.
Și eu...vreau să menținem relația de ”prietenie” dintre noi.
Nu aș suporta dacă într-o zi o să trecem unul pe lângă celălalt și nu ne vom saluta.
Nu vreau să ne comportăm ca niște străini.
Pentru că...sunt prea multe amintiri.
...În viitor sper să uit sentimentele mele față de el.
Să mă îndrăgostesc.
Să iubesc și să fiu iubită.
El ?
Lui îi doresc să fie ferict..
chiar dacă eu nu voi fi.
O să-l respect întotdeuna.
Mereu va avea un loc special acolo, undeva în inima mea.
Îi promit că o să încerc să mă descurc și să fiu măcar bine dacă nu fericită.
Chiar voi încerca.
”Adio, iubirea mea secretă, adio !”